Brancusi - omul universal

CONFERINTA DE LA ALEXANDRIA BRÂNCUSI - OMUL UNIVERSAL

Omenirea a marcat un pas nou si nu stim in ce directie.

Iata, sunt numai cateva zile si fata lumii a devenit alta. Omenirea sta in cumpana – usor nedumerita. Ne dorim cu totii, ca balanta luptei dintre bine si rau sa fie indreptata spre bine, spre pace, spre liniste si progres. În acest context sarbatoarea a 125 de ani de la nasterea lui Brancusi se impune ca un deziderat acut.

Marele Brancusi, romanul universal de azi si din totdeauna a scris in istoria lumii cu barda si cu dalta o pagina noua, nedepasita in istoria sculpturii universale.

Atat lupta cu piatra cat si lupta cu lemnul (materialul lui predilect), au facut din acest titan al geniului romanesc un mare inoitor.

Nu demult am fost la Targul Jiu...

Era o zi cu soare bland, cu acea lumina sacra ce-o poti intalni numai acolo... pe prispele Carpatilor. Cerul era albastru diafan intre cicoare si peruzea. Ma aflam in fata infinitatii. Am vazut, cum, Coloana lui Brancusi face legatura dintre cer si pamant.

A fost un ceas de taina, facandu-ma sa inteleg ca marele artist si ganditor totodata, a purtat in el acea trasatura de unire intre cosmic si pamant. Si-a purtat-o pentru ca pamantul are memorie, pamantul e viu, din el rasare graul si in el ne intoarcem la ceasul grav al despartirii de viata.

„Coloana Infinitului” a fost menita pentru a ne aminti despre luptele de la Jiu. Ca ofiter roman si ca barbat de oaste, am inteles ca batalia trebuia pastrata si marcata totodata in memoria natiunii, pentru ca prin vitejie, spirit de sacrificiu, trecand dincolo de posibil, o armata superioara nu a putut trece podul de lemn ce lega atunci cele doua maluri.

Nu trebuie uitat ca sufletul olteanului are caracteristicile lui si menifestarile artei, ce foreaza adanc intr-un trecut incontestabil precrestin.

Initiativa creeari acestui monument a apartinut Asociatiei Femeilor Romane, prin Aritia Tatarascu, aceasta mare doamna care s-a adresat lui Constantin Brancusi. Sensibil, el a raspuns chemarii, cred ca a venit cu coloana in gand si am temei in a mai sustine ca stalpii funerari pe care i-am gasit in comuna Loman sunt samanta grandioasei coloane, intradevar spre nesfarsit.

Pe lunca Jiului mai stau inca marturie cativa copaci cu care sculptorul a stat la povesti. Acestia au privit poate cu uimire, prin verdele ochilor vegetali edificarea Portii, a Mesei Tacerii. Ne putem inchipuii ca in rotundul ei masiv si impunator, in ceasurile de taina cand Luceafarul se indreapta spre rasarit, Tacerea, fiinta vie, elocventa puternica si nascatoare de benefice idei, sta de vorba cu cei ce in inchipuirea domniilor voastre, stau asezati pe scaune, 12 la numar, veghind la ziua cea de maine a acestei natiuni.

Oprindu-ma la „Poarta Sarutului” am pus mana pe piatra, la ceasul fierbinte al amiezei, apoi am pus mainiele pe ea la miezul noptii, cand inca mai pastra in amintirea milenara prezenta, ziua ce nu mai era.

Trecand pe sub Poarta, mainile mele duceau o parte din viata prinsa in rotundul celor doua lespezi suprapuse inchipuind vibratia undei aruncata vesniciei.

Iata marea triada de la Targul Jiu: „Coloana Infinitului”, „Masa Tacerii” si „Poarta Sarutului”, aceasta obsesie a inchipiurii lui trei, dezmembrandu-se ca in toate marile religii ale lumii ce intrupeaza eternul unul, fara inceput, fara prezent sau viitor, ca oglinda a eternitatii.

Momentul cheie isi are radacinile adanc infipte in trecut. Hobita, un catun semanat pe-o lunca, nu departe de Tismana ca mai toate pamanturile patriei noastre Romania, este imbibat de trecut, ce constituie de astazi, o prezenta.

Mi-a fost dat sa descopar intr-un almanah tipografic editat de Gheorghe Filip in 1904, ultimul domiciliu al sau, in bulevardul Elisabeta, nrumarul 27, de unde pe jos, va pleca sa cucereasca lumea. Si a cucerit-o...

Cat a stat in tara Brancusi a fost apreciat, dar si contestat, a fost inteles si sustinut de cei care l-au cunoscut, pentru cei mai mult insa, ramanand neinteles, ori ignorat.

Odata plecat, cum am mai spus, pe jos, isi va vinde ceasul de la brau ca sa poata traversa Constanta ce-i sta in cale catre orasul lumina, Parisul inceputului de secol.

L-au sustinut din tara, palid dar hotarator, ajutorul de la Madona Dudu si alti cativa care l-au inteles. Ca sa poata sculpta a facut de toate. A spalat vase, a cantat la biserica, la strana.

Viata – aceasta eterna scurgere – isi gaseste prin arta, expresiile care ii dau momentele de varf, ca o inaltare a spiritului catre divin printr-o lupta acerba cu umanul, menit parca, in mod fatal, sa se perverteasca pe sine. Însa, marii creatori in artele ochiului, in muzica, in artele cuvantului se insiruie ca o salba de aur exprimand nazuintele, sperantele, cutezantele si vicisitudinile veacului, iesind din matricea sumbra a conditie umane. Dar mutatiile in arta se produc incet, inteleg prin asta, la intervale mari de timp. Asadar trebuie sa avem mare grija, pentru ca noi suntem puntea de legatura intre trecut si viitor, intre creatie si creator. Aceasta responsabilitate se afla pe umerii nostri si trebuie sa fim constienti de asta.

Considerand opera marelui Brancusi, ne putem da seama cu totii ca a fost punctul de plecare a noii civilizatii, civilizatia imaginii, gratie acestui fenomen, de pilda poezia, si-a pierdut pe plan mondial audienta. În acei ani de inceput de veac, Parisul aduna pe cele doua maluri ale Senei, mari visatori care cautand o alta expresie in artele ochiului – pictura, sculptura, arhitectura – in realitate se cantau pe sine.

Brancusi simtea in sine o chemare nedezghiocata, tulbure dar fierbinte. Trona in acea vreme Auguste Rodin, socotit pana atunci titanul veacului – Rodin, isi gandea statuile lucrand cu mainile altora, talentati si ei, dar ucigandu-le personalitatea. Imaginati-va ilustrul auditoriu, un Brancusi sarac, un Brancusi vrasmasit de soarta cantand in strana la biserica sa-si acopere nevoile vietii stiind ca poarta in latenta sufletului sau o comoara. Un Brancusi care a refuzat sa lucreze pentru Rodin, motivand ca “sub stejarii batrani nu creste iarba” si iata-l totusi lucrand.

Era cam in vremea cand Picasso scandaliza lumea cu domnisoara din Avignion, cand Lautrec scotea din lumea proscrisilor acele cutezante care il impun ca unul din marii creatori ai lumii, in pictura.

Cum am mai spus, Brancusi este angajat la Rodin, in atelierul caruia va lucra – nu va mirati – cu Henri Coanda parasind atelierul marelui Rodin in martie 1907.

De aici urmeaza o ascendenta in anii urmatori 1908 si 1909, participa la Salonul National al artelor frumoase, trimitand trei lucrari la expozitia tinerimii artistice.

În acelasi an vine la Bucuresti unde participa la expozitia oficiala de pictura, sculptura si arhitectura.

Juriul expozitiei este prezidat de Spiru Haret, marele reformator al invatamantului din Romania. Dupa cum bine voiti a vedea, in jurul numelui si a creatiei lui, se intalnesc nume mari care au cladit structurile morale, stiinsifice si politice, care vor implini Romania Mare.

I s-a spus intr-un elan legitim Romania Mare, noi ii spunem astazi Romania Legitima, pe care il propun ideal, pe il propun in fata domniilor voastre ca viitor ideal national.

Ne intoarcem la ceea ce am numit marea triada. Dupa ce in 1937 acest complex se va inalta, dezmierdand albastrul de azur al cerului, va urma o perioada de tacere – de gestatie istorica ia-si spune – de 20 de ani, pana ce Europa va descoperii miracolul de la Targul Jiu.

Vorbind despre opera lui Brancusi, suntem obligati sa ne apropiem de axul central al culturii noastre - imensul Eminescu. Geniul eminescian va prinde insasi procesul creatiei, insasi procesul genezei universale in doua versuri: “punctul acela de miscare mult mai slab ca boaba spumii e stapanul fara margini peste marginile lumii”, aducand in alte doua versuri sinteza absoluta a destinului acestei sublime omeniri: “la acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi, fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi”.

Fiti mandri dragii mei de acesti luceferi ai nostri ce vor dainui pe bolta nesfarsita a istoriei. Sa privim cu incredere in viitor, dar sa actionam cu hotarare spre binele patriei.

Cuvintele mele modeste, asa cum sunt, le astern la talpa domniilor voastre, cetateni ai Alexandriei. Urbea domniilor voastre poarta numele celui ce vazand limita imperiului sau a plans. El care, ca si domniile voastre, nu a putut accepta ca numele sau, al patriei si al credintei in libertate sa poata avea vre-o limita. Fie ea chiar de azur.

MARELE MAESTRU AL MARII LOJI NATIONALE A ROMANIEI

ILL.˙.FR.˙. VIOREL DÃNACU